Poezia fara Nume

Azi timpul curge mai lent ca lacrimile
Si nu-i nimeni aici sa ne vada plangand.
Nu-i nimeni aici sa ne cunoasca patimile,
Durerea suprema din suflet si gand.

Cand cugetul poarta razboiele crunte
Nu-s arme destule sa putem izbuti.
Sperante desarte pe chipuri carunte
E tot ce simtim, ce vedem zi de zi.

Ne mintim tot mai des ca mai e doar un hop
Insuflandu-ne gandul dulcei victorii,
Iar in fata noastra doar furtuni si potop:
O reluare continua a vechii istorii.

Iar cand, la final, greu zarim luminita
Si in noi simtim acel mic tresarit.
Atunci stim ca o viata ne-am tarat toti fiinta
Sa avem doar un scurt dar prea dulce sfarsit.

Un ceas de nebunie

Secundarul mai atinge-odata nota
Iar lacrima-mi rimeaza pe fundal.
Aud cum loveste podeaua invechita
Dar parca nu mai suna a cristal.

Ochii-mi sunt mari si rosii ca de foc.
Sangele parca nu-l mai simt in vene.
Parca nimic nu e la locul lui
Si nu-i tarziu, dar nu e nici devreme.

Pe tine te visez de-o viata-ntreaga,
Ca o lumina-n intunericul profund.
Sa-mi stergi pe veci imaginea cea neagra
Sa vad si soare, sa nu mai vad pamant.

Nu-ti mai intoarce chipul de la mine!
Nu mai privi cu ochii tai pe-altcineva!
Caci ochii mei te vad numai pe tine
Si ar muri de nu te-ar mai vedea.

Ce dor si ce durere ma apasa,
N-o sa-ti inchipui si nici nu vreau
Vreodata, sa simti atata patima nebuna
Nici inima sa vrea sa nu-ti mai bata.

Cand nu iti simt caldura, nu mai sunt
Nici om, nici suflet, nici lacrimi, nici pamant
Si orice-i alb in lumea asta toata
In fata mea e negru tot deodata.

Orologiul bate iar in departare
Si alta lacrima obrazul mi-l patrunde.
Patat-o dunga rosie pe fata imi ramane,
Cand lacrima de sange vrea pamantul.

Tot ce bun si rau in mine se revolta
Si din strafunduri simt un tremur infernal
Nu mai pot controla nimic, nu mai clipesc
Simt c-am atins apogeul: Te Iubesc!

Agonie

Se-asterne noaptea, si iarasi plange cerul,
Pamantul se cutremura nervos.
Un el, mergand nepasator nu simte gerul
Nici vantul ce-l impunge nemilos.

Nebunul, bolboroseste doua-trei cuvinte
Ce par a fi o simpla rugaciune,
Iar amintirile, ca un potop ii vin in minte
Dar nu-si mai aminteste propriul nume.

Stropi cruzi se-nfig in el ca niste spini
Dar inauntru totul este gol.
Toti oamenii-i se par niste straini
Ce parca sunt sub un etern control.

Si el facea ieri parte din multime,
Un mic pion pe-o tabla de cristal,
Supus al papusarilor ce-ndeamna doar la crime:
Un martor ca si ceilalti la crudul ritual.

Pamant

Toti ne ducem usor, usor, ne cheama pamantul.
Ramanem amintiri, si ne mai mangaie doar vantul.
Nu luam nimic cu noi, tot ce-am facut aici ramane:
Aduceri-aminte, in mintile celor dragi mici farame.

Si cum sau dus cu totii, de la cei mici pan` la cei mari.
Acolo lumea nu se-mparte-n imparati si proletari,
Vom fi toti egali si toti o apa si-un pamant,
Toti o lacrima varsata pe-o frunza fara cuvant.

Acolo voi avea prietenii, ce-n lumea asta le duc dorul;
Nu pentru c-ar fi departe ci pentru ca uita repede,
Nu-mi va lipsi decat cea care-mi ascunde adevarul
Acum. Dar nu conteaza, totul mi-e limpede.

Si vom trai in pace, nu vor mai fi razboaie.
Nu vor mai exista cei care acum instiga la ele.
Nu vor mai nici motive, vor fi doar 10 porunci pe-o foaie
Si timpul trece lent acum, dar mult nu mai e.

Vina

Nu mai stiu cine greseste, poate amandoi,
Poate eu, poate tu, de ceva vreme nu mai suntem "Noi".
Adieri de vant, reci, ma lovesc direct in piept,
Nu mai pot inainta, nu mai pot sta nici macar drept

In fata vietii, caci tot ce am in jur ma deprima.
Nepasarea ta, chiar si cea mai pura dragoste-mi reprima.
Nu ma pot opri, acum scriu rima dupa rima, de fapt,
E singurul fapt ce ma indeparteaza tot mai mult de crima.

Dragoste, pana la capatul lumii si mai departe,
Ne-am jurat amandoi in fiecare zi si-n fiecare noapte.
Poate printr-acele soapte, te-ai lasat dusa de val,
Promitand lucruri ce nu le poti duce pana la final.

Oricat as incerca sa inteleg, inca nu-mi dau seama:
Cum de fiecare data ne certam "din cauza mea"?
E normal ca greselile mele sa-mi para lucruri firesti,
Dar nu mi se pare just sa ma consideri singurul vinovat.
Oare tu nu esti?

Inca-mi amintesc totul, pas cu pas, si vise si cosmaruri,
Dorinte infantile, sperante desarte, false idealuri.
Eu inca mai cred in ele, desi tu deja le-ai uitat,
Inca mai cred si in noi, desi tu mult te-ai schimbat.

Amar

Prin cuvinte de chin, imi descriu declinul
Prin palmele date pe cord deschis,
Ce mi-au scris destinul.
Cuvinte ce ma lovesc frontal, imi fac des plinul
De suferinta si ura zilnica,
Sunt declarat pe deplin nul.

Finalul, ma gaseste la marginea marii
Incercand sa pun totul cap la cap,
Si sa te dau uitarii.
Sau pe-un camp, fugind de trecut,
incercand sa scap,
Sperand ca floriile rosii sa-mi bage mintile-n cap.

Si-acu ma simt mai sigur ca niciodata.
Mi-au fugit si gandurile cu pustiul ce-mi spunea "tata".
Astept ca cineva sa-mi dea o palma sa uit de cosmar
Si sa-mi stearga palma ta ce mi-a lasat un gust amar.

De ceva vreme sunt confuz, incerc sa gasesc
Iesirea la liman.
Dar in ochii tai nu ma mai regasesc,
Si oare cat iti pasa, cand iti spun ca "Te iubesc"?
Cand vreau sa te strang in brate
Si ma respingi, urasc acel "Nu te doresc".

Recunosc c-am plans, inca plang si voi plange
Cand imi amintesc:
O fata gingasa si vesela ce-n brate ma strange.
Esti tu, atunci cand iti pasa de orice,
Dar nu de oricine,
Ci doar de orice, ce era legat de noi si de mine.

Vad

Nu mia ramas decat un pix, de pus pe foaie un vers,
De purtat pe umeri, ca Atlas, un univers imens.
Dupa efortul depus, pe ultimul drum, un ultim mers
Ultimul gand ce ma macina e sa devin calaul lumii
Nu invers.

Fara sens imi revin amintiri din zile fara sens
Cand rana din mine nu o simteam atat de intens,
Dar acum imi aud chemarea, vad totul, vad zarea.
Las totul in urma, de-o viata caut fericirea
Vad marea.

Franturi de vise, ce ma poarta pe campii intinse
In fata n`am nici un obstacol, vad doar porti deschise
La asta ravnesc, si probabil nu-s singurul, dar obosesc
Atunci cand lupt cu morile de vant, acum ma opresc.
Vad pamant.